Povestea fotbalistului Pep Guardiola. „Vorbea ca un antrenor”. Koeman: „Voia să știe tot”

La 13 ani, Guardiola pleca de acasă pentru a se înrola printre juniorii Barcelonei. Ascensiunea sa de la echipele de copii s-a produs destul de repede, fiind lider la aproape fiecare grupă pe care a bifat-o. Și asta, în primul rând, datorită fotbalului pe care îl practica. „Mereu ieșea în evidență, era singurul care juca din prima, fără prea multe atingeri”, își amintește Carles Rexach. 

În ianuarie 1990, în timpul unei perioade de criză din cauza accidentărilor de la echipa, Johann Cruyff l-a promovat pe Guardiola la prima echipă, într-o deplasare la Oviedo. Abia împlinise 19 ani. „Joc la mijlocul terenului. Pot evolua și ca numărul 4, dar și ca numărul 6. Cred că tehnica este principala mea calitate și nu-mi place să mă complic pe teren„, era descrierea pe care Pep și-o făcea chiar înaintea primei sale convocări în lotul mare. N-a jucat niciun minut.

Debutul a venit 11 luni mai târziu, pe 16 decembrie, când l-a înlocuit pe Guilermo Amor într-un meci împotriva lui Cadiz. Palmele îi transpirau pe tunelul care ducea către teren, pulsul îi crescuse simțitor, dar anxietatea a dispărut în momentul în care a început meciul. Și-a arătat foamea după succes printr-un tackling perfect la un jucător advers, dar modestia nu și-o pierduse: „Cel mai mare avantaj al meu este că sunt înconjurat de foarte mulți jucători extraordinari. E greu să joci prost într-o astfel de echipă„. Dar laudele au venit chiar din partea lui Cruyff: „Parcă joacă în echipa noastră dintotdeauna„. 

„Dinainte să primească mingea, știa ce va face cu ea”
Albert Ferrer, fost fundaș al Barcelonei

Și tocmai pentru că văzuse potențial în tânărul Pep, antrenorul olandez s-a asigurat că nu îl va fura valul și i-a găsit un coleg de cameră în care avea încredere. Astfel, Ronald Koeman a fost primul om care a fost nevoit să răspundă curiozităților lui Guardiola. „Era foarte matur la vârsta lui, nu avea nicio urmă de aroganță. Singura chestie era că punea întrebări încontinuu. Voia să știe tot„, își amintește Koeman. 

Între cei doi s-a legat ulterior o prietenie foarte strânsă, cu olandezul pe poziție de mentor, iar Pep tânăr învățăcel. Ă‚sta a fost momentul care pe Guardiola l-a transformat într-un fotbalist cerebral, ce nu se pierde în fața partidelor mari, iar în sezonul 91/92 a prins 26 de meciuri ca titular, care au culminat cu finala Cupei Campionilor câștigată cu Sampdoria. Barcelona începutului anilor 90 avea în componența ei fotbaliști ofensivi precum Salinas, Stoichkov sau Michael Laudrup. Tentația de a fugi în atac era mare, tocmai din acest motiv, era nevoie de echilibru. Guardiola era omul potrivit pentru așa ceva, asta pentru că îndatoririle sale erau de a urca jocul până la centrul terenului, dar și de a-l marca pe mijlocașul ofensiv al adversarilor. Nu ieșea niciodată în evidență, iar pasele lungi, direct pe vârfuri, intrau în atribuțiile lui Koeman. 

„Vorbea foarte mult pe teren, gesticula, dădea indicații mereu. Era ca și cum dirija traficul din echipa lui”
Michel, fost fotbalist la Real Madrid

Colegii deja se obișnuisera cu stilul analitic pe care îl avea Guardiola. Îi plăcea să ia la puricat orice detaliu, exemplu fiind o contradicție între el și Julio Salinas, care a avut loc chiar înaintea finalei Cupei Campionilor din 1992. Cei doi vorbeau despre numărul de trepte până la balconul stadionului Wembley, unde se decerna trofeul (n.r – sunt 39 de trepte, dar Pep susținea că sunt mai puține). Zubizaretta a intervenit în discuție: „Modalitatea de a afla cine are dreptate este să câștigăm mâine și voi puteți număra treptele”. 

Și a venit meciul contra Sampdoriei, unul în care Guardiola a dat dovadă de sacrificiu, luciditate și ingenuozitate. A primit ordine clare să îl blocheze pe Srecko Katanec, un mijlocaș sloven care era motorul italienilor. Misiunea a fost îndeplinită cu succes, dar asta l-a făcut pe Cruyff să spună după meci: „Dacă ar fi niște exemple de jucători  care nu se pot apără, aceștia sunt Guardiola și Koeman. Doar că ei astăzi au fost inima apărării. Este vorba despre cât spațiu trebuie să apere. Dacă îi pun să apere o arie mare, sunt groaznici, dar dacă îi pun să blocheze o anumită zonă, sunt cei mai buni„. Meciul a fost câștigat în repriza a doua de prelungiri, când Koeman a executat perfect o lovitură de la distanță. Imediat, Cruyff l-a scos pe Guardiola și l-a băgat pe Alexanko pentru a conserva rezultatul. În acea finală, Pep greșise într-o singură privință. În momentul în care jucătorii primeau trofeul, Zubizaretta i-a fost actualului antrenor de la Bayern că Salinas a avut dreptate în legătură cu treptele.

Acela a fost punctul de plecare al Barcelonei. A urmat o finală cu Milan, pierdută 4-0, în 1994. O lecție care lui Guardiola i-a prins foarte bine ulterior. Timp de 90 de minute, mijlocașul catalanilor fusese pus sub o presiune incredibilă creată de Desailly, Albertini, dar și de oamenii de atac, Boban, Donadoni, Massaro și Savicevic. Tactică pusă la cale de antrenorul Milanului, Fabio Capello, l-a lăsat pe Guardiola încolțit, iar pe atacanții Barcelonei, Romario și Stoichkov, fără prea multe ocazii de gol. „Milan a jucat excelent. Este dureros să primești lecții de acest gen„, spunea Guardiola la finalul partidei. 

„Guardiola este unul dintre puținii intelectuali pe care i-am întâlnit în fotbal”
Fabio Capello, fost antrenor al lui Milan și Real Madrid

Un an mai târziu, Koeman pleca de la Barcelona, iar în 1996, Johan Cruyff îi făcea loc pe bancă lui Bobby Robson. Viața lui Pep se schimbase. Brusc devenise creierul de la mijlocul terenului și coordonatorul de joc. Relația sa cu tehnicianul britanic era una tensionată, dar productivă. Guardiola era adeptul tacticilor 3-4-3 sau 4-3-3, în timp ce Robson prefera 4-4-2 sau 4-4-1-1. Chiar și așa, cei doi discutau ore întregi despre cum ar trebui să arate echipe în teren. „Pep era mereu implicat în luarea deciziilor. Antrenorul voia de fiecare dată să asculte părerea lui și de multe ori o respecta„, își amintește fostul fundaș dreapta al Barcelonei, Albert Ferrer. 

„Era un jucător foarte inteligent, mereu am simțit asta pe teren. Știa să se miște pe teren și știa mereu în ce poziții se află colegii lui”
Franco Baresi, fost căpitan al lui AC Milan

După încă un sezon, Robson a fost înlocuit cu Louis van Gaal, cel mai de succes antrenor al lui Ajax de la Rinus Michels încoace. Prima mutare făcută de acesta a fost să îi dea banderola lui Guardiola. „Era singurul care putea vorbi despre fotbal ca un adevărat antrenor. Le spunea celorlalți unde ar trebui să stea în teren și un ar putea pasa. El e jucătorul de la care Xavi, Iniesta și Puyol au învățat enorm„, i-a spus van Gaal lui Guillem Balague, autorul cărții despre Guardiola „Altă modalitate de a câștiga”. 

Spre deosebire de ascensiunea sa, despărțirea lui Pep de Barcelona a fost înceată și dureroasă. O accidentare serioasă l-a scos din echipă, în timp ce Xavi și Phillip Cocu s-au impus în primul 11. În sezonul 1999/2000 a bifat doar 12 meciuri, iar în luna august a fost nevoit să se opereze din cauza unei rupturi de ligamente. Un sezon mai târziu, mijlocașul își lua la revedere de la colegi și fani într-un meci cu Celta, încheiat 1-1. A continuat să joace până la 35 de ani și a trecut pe la Brescia, Roma și Al Ahli.

„Unii fotbaliști nu pot privi mai departe de persoana lor, dar Guardiola avea clasă, știa să își îndrume colegii”
Bobby Robson, fost antrenor al Barcelonei

Într-un interviu pe care l-a acordat reviste Time, Guardiola și-a descris clar cariera de fotbalist: „M-am născut să fiu fotbalist și a fost o călătorie lungă. Am jucat la un club mare, unul la care chiar și cei mai mari fotbaliști visează să joace. În plus, mi-am făcut mulți prieteni„.